– Wolfenstein a avut curajul de muuuuuulta vreme nemaintalnit de a scoate pe piata un titlu fara multiplayer (ceea ce pentru multi publisheri ar fi sinucidere curata)
– jocul nu e infestat de mizeria de DLC-uri, nu ofera bonusuri pentru cumpararea jocului pre-release (cel putin nu arme in-gam, bani virtuali, haine de clown sau plus sapte la zambet etc)
– tema aleasa e incredibil de periculoasa pentru o lume care devine politically correct si-n care violenta devine tot mai putin prezenta in materie de jocuri, de teama scandalurilor (si ma explic imediat)
Al doilea razboi mondial a adus moarte, suferinta si distrugere la o scara inimginabila pana atunci, ororile naziste si uciderea in masa a adversarilor politici, a polonezilor, evreilor sau locuitorilor din fosta URSS sunt arhicunoscute si modul diabolic de inteligent in care Holocaustul a fost planuit si realizat i-a dus pe multi cu gandul la Diavol, puteri demonice sau insasi esenta Raului. Un sambure de adevar in povesti exista, Hitler fiind pasionat de ocult, iar tema shooterului pe care incerc sa-l prezint a exploatat cu succes exact acest fir istoric: eroul jocului este un agent (american, cum altfel?!) William Joseph “B.J.” Blazkowicz care lupta cu nazisti.. intr-o istorie alternativa, in care Raul triumfa, nazistii bombardeaza atomic SUA, care se preda, iar lumea e strivita de Rau. Inspiratia pentru acest joc e posibil sa fi venit din cartea “Omul din Castelul Inalt” de Philip K Dick, sau chiar de la “Visul de fier” a lui Norman Spinrad.
Introducerea in joc dureaza foarte mult, si e buna, aliatii sunt prezentati ca fiind decimati de tehnologiile pe care le poseda nazistii, de la bun inceput vedem avioane cu reactie care distrug cu usurinta tehnologia britanica si americana, soldatii nazisti au arme vast superioare intr-un 1946 in care aliatii incearca in van distrugerea castelului in care generealul Wilhel Strasse “Deathshead” creeaza masinile diabolice pentru al treilea Reich. Trailerele jocului mi-au ridicat parul in cap, New York bombardat atomic si astronautul prezent pe Luna cu svastica pe banderola de pe mana stanga, cu salutul nazist iti dau fiori reci, iar modul in care te pune sa alegi Strasse (o sa vedeti) e pur si simplu incredibil de cruda, chiar si pentru un joc cu ratin 18+. Jocul asta e zece clase peste orice mizerie de Call of Duty sau Battlefield in ceea ce priveste incarcatura emotionala, pur si simplu e indescriptibil ce mentalitate bolnava e zugravita in timpul jocului, sunt sigur ca istoria bate fictiunea cu mult, dar totusi, ideea jocului mi se pare excelent aleasa, pentru ca de fapt se vrea (pentru cine pricepe) un avertisment ca istoria se poate repeta. Eu unul nu pricep nici in ruptul capului de ce un joc care-i prezinta pe nemti intr-o lumina atat de groaznica e interzis in Germania, tara notorie pentru modul in care “taie” filme, carti si jocuri, pentru ca arta (si orice-ar zice criticii, jocurile SUNT ARTA) are rolul de a educa masele, mai bine sau mai rau, mai mult sau mai putin, iar in cel mai rau caz ofera posibilitatea invatarii unei limbi straine. Dupa introducerea, care e de fapt un fel de memento pentru eroul nostru, care se alege cu un srapnel in cap, suntem adusi “la zi”… adica in anii ’60, in Polonia ocupata, ca si restul lumii, de o Germanie cu ambitii colosale. Germania anilor 60 in acest univers alternativ arata incredibil, desi totul e claustrofobic, armata e omniprezenta, soldatii nemti sunt dotati in anii 60 cu arme futuriste, costumele sunt incredibil de bine realizate, iar cainii, robotii si dispozitivele mecanice aduc aminte vag de Half Life 2, Combine soldiers si cel putin o secventa din joc face referire clara la Doom si eroul fara nume inzestrat cu drujba si simt de raspundere in fata demonilor.

Despre grafica nu poti spune decat cuvinte de lauda, detaliile cladirilor, peretilor sau soldatilor, atmosfera claustrofoba si tehnologia retro-SF imi plac la nebunie si nu regret pre-comanda si cei 30 de euro platiti pentru un shooter care nu redefineste genul, dar il apropie de origini, pot sa zic si eu “cand eram tanar”: cand eram tanar, nu-ti sarea sanatatea la loc dupa 20 de secunde, ca-n Call of Duty, cand eram eu tanar, o grenada aruncata in mijlocul unor soldati arunca tandru si voios bucati de intestine, cap, maini si picioare in toate directiile, cand eram tanar, povestea nu dura trei ore cu indulgenta (vezi shooterele ultimilor ani, pe car nici macar nu le-as juca daca ar fi gratis) si IQ-ul jucatorului nu era comparat cu o grebla fara dinti. Wolfenstein se achita cu brio de aceste sarcini.

Comparativ cu povestile siropoase si cliseistice din seriile EA Games sau Activision(imi pare rau, eu urasc cu pasiune jegul in care s-a transformat aceasta industrie anuala a shooterelor pe banda rulanta) si cu naratiunea fara pic de smac, verva sau nerv, Bethesda arata cu brio ca stie sa puna oamenii la lucru si sa creeze o lume inspaimantatoare, fara indoiala fiction dar totusi placuta ochiului si inchegata excelent. Universul jocului nu e plin-ochi de coridoare si bariere invizibile(exceptand nivelurile indoor, dar si acolo nu te forteaza nimeni sa mergi pe scari cand poti cauta pasaje secrete) si abordarea semi-deschisa, desi nu e Far Cry 3, imi place. Sunetele sunt redate bine, exista diferente intre pistol, arma cu luneta sau pistolul-mitraliera, cainii robotizati prezenti in joc mi-au dat niste senzatii de horror si adrenalina cat pentru bunjee-jumping. Geniul artistilor de la “Machine Games” producatorii jocului, se vede in modul in care imbina locatiile, trecerea din planul anilor 40 in cel al anilor 60 se face foarte bine, exasperarea, furia si neputinta eroului principal sunt foarte usor de vazut cu ajutorul animatiilor faciale care fac de ras Crysis, chiar si Far Cry 3 si Dishonored.

Locatia care mi se pare cea mai sumbra, sadica si controversata este un lagar de concentrare, Belica, in care prizonierii sunt batuti, torturati si executati, experimentele pe oameni, controlul si frica sunt peste tot, caini robotizati si gardieni sadici patruleaza peste tot, camere video si mitraliere intregesc iadul, si colac peste pupaza, am ajuns aproape ars de viu intr-un cuptor, un apropo cat se poate de transparent la soarta detinutilor de la Auschwitz, Birkenau sau Treblinka (la un moment dat, unul din personaje mentioneaza fumul care iese pe cosul crematoriului). In rest, ajungi chiar si pe Luna (o sa vedeti), si ca sa nu intervina plictiseala, producatorii au bagat si secrete, coduri Enigma si misiuni in care te furisezi c-un cutit in mana, gata sa tai tendoane, inimi, gaturi si sa ucizi in felurite si distractive moduri, un fel de arbore de talente (slab fata de cel din Dishonored sau Far Cry 3, dar oricum exista, din fericire) si nu in ultimul rand achievement-uri.
Coloana sonora e de asemenea exceptionala, producatorii, pentru a da si mai multa culoare si realism jocului, au pus in trailere melodii cunoscute, multe din anii 60, in care versurile au fost inlocuite cu unele germane, sub sigla unei companii fictionale “Neumond Records”, incredibila atentia la detalii “We conquered the world, we conquered the Moon and we conquered Rock’n Roll” spune o voce cu puternic accent german.
Wolfenstein: The New Order, in ciuda lipsei multiplayer-ului, are de partea sa actiunea frenetica, grafica superba, armele si sunetele, povestea si parca putin din Inglorious Basterds. Asa ca nu imi ramane altceva de facut decat sa vi-l recomand cu caldura, va va placea, de la avioane la glidere, de la roboti la bomba atomica, e un “must-play”. O singura observatie: daca sunteti sensibili la sange, bucati de corp, scene de sex si crima, atunci mergeti si va rugati, ca nu-i de voi!
26 Mai 2014, Timisoara – Marcel Neidoni
Pingback: Tropico 4 – cum sa fii un mic dictator | Z0ltan77