La fiecare excursie mai mare lasam 3-4 zile pentru relaxare. Bine, nu va inchipuiti ca reusim sa stam chiar 3-4 zile la plaja fara sa avem o activitate, dar sa zicem fata de restul excursiei care e mai dinamica ne rasfatam un pic mai mult. Ne alegem o locatie cu plaje faine, cu posibilitati de hoinareala si obligatoriu fara ghid, de capul nostru asa cum ne place noua sa descoperim locuri, oameni, obiceiuri. Cum in excursia din Madagascar am calatorit peste 4.000 de km-i am ales pe la sfarsit sa ne rasfatam pe insula tropicala superba, plina de orhidee si parfum de vanilie Ile Saint-Marie, sau  Nosy Boraha cum ii ziceau localnicii . Insula de doar 57 km lungime si 10 km latime era candva si alegerea piratilor, golfuletele ei protejate era ascunzisul perfect al piratilor, marturie fiind Cimitirul Piratilor pe care l-am si vizitat, dar sa nu sarim asa inainte.

Asa cum va povesteam si in episodul anterior, am ajuns tarziu in Toamasina, cunoscut si Tamatave, si am reusit sa ajungem doar cu 10 minute mai devreme la casa de bilete pentru feribotul Melissa care ne ducea a doua zi spre insula Ile de St Marie.

Nu stiu cum a reusit Leonard sa se strecoare si nici cum sa parcheze – de altfel a lasat masina fix in mijlocul drumului. Am dat bagajele jos si am inceput sa ne strecuram printre oameni spre o potecuta care ducea la un mal de apa unde era parcat feribotul.

La un moment dat vad si motorul care nu arata chiar cum ma asteptam – un motor vechi, ruginit, cu sunete groase si ragusite si tot felul de legaturi improvizate – imi spun ca pana la urma nu risca ei nimic cu noi si va fii bine. Apoi incepe incarcarea bagajelor – mai bine zis le arunca intr-o gaura una peste alta.

Intr-un final ne imbarcam. Inauntru sunt cate 3 locuri pe 2 randuri, ni se dau veste de salvare, asta nu e imbucurator. E cald spre inabusitor. La un moment dat ni se impart si pungi de plastic si indoielile mele referitor la siguranta incep sa creasca.

Calatoria nu a fost lina, capitanul era foarte priceput insa pe valurile de  1,5 m de pe care cadea feribotul caci oceanul era furios.  Au fost utile si pungile pentru unii, noi si inca vreo 2-3 localnici paream  cel mai putin afectati , Adina chiar a dormitat un pic asa ca noi cu raul de mare nu prea.

Cam asa era, in momentele cu valurile mari gemuletul trebuia inchis ca altfel intra apa la noi, in orice caz era o senzatie tare 🙂

Dupa vreo 40 de minute de mers cu feribotul am ajuns. Ajunsi pe insula, la mal, ne astepta deja cineva de la hotel – un fel de ”rasta-guy” i-as zice eu la cum arata, dar extrem de amabil si saritor.

Dupa 30 minute de asteptat sa scoata valizele si gentile si plasele tuturor, am urcat intr-o masina care parea din anii 1950 (si care cam pe atunci a vazut ultima oara service)  si am pornit spre hotel-ul care era la doar 2-3 km-ii distanta.

Acolo eram deja asteptati si in mai putin de 10 minute deja eram la noi in bungalow. Hotelul si toata zona erau superbe. Urma sa aflam in urmatoarele 4 zile ca nu numai locul, dar si angajatii micului complex de locuinte sunt extrem de atenti si saritori, si ca totul e curat si la locul lui de la bungalow, la restaurant, la servicii, deci utilizatorii TripAdvisor n-au gresit nici de data asta 😉

Desigur ne-a asteptat un welcome drink – un fel de punci foarte gustos.

O decizie nu tocmai buna, caci putin mai tarziu urlam catre casuta in speranta ca Adina ma aude – incercand sa prind un crab urias in obiectiv  alunecasem de pe stanca, am cazut vreo 10 metri in apa si de abia m-am ridicat inapoi pe podet ca e extrem de alunecoasa stanca fiindca era plina de alge.

Asa ca prima zi pe plaja, picior si mana julita, aparat foto plin de apa si multa durere. Deci ultima fotografie cu superbul Sony Alpha 6000 de la  F64 a fost asta:

Sfat, grija pe stancile alunecoase, si al doilea sfat mereu sa aveti aparat foto de rezerva, noi aveam Sony RX10 -le, cardul din Alpha 6000 l-am salvat, functiona perfect, l-am si pus in loc bun, astfel ca am minimalizat pierderile (erau cele mai reusite fotografii de pana atunci pe el). RX10 -le pana in acest moment il folosea Adina si chiar a reusit cateva fotografii spectaculoase, din momentul asta era aparatul de baza, si sincer s-a achitat bine, dupa cum veti vedea.

Bravo, Zoli! Astazi nu mai intram in apa! Asa ca am decis cu Adina sa mancam la restaurantul hotelului, fiind deja ora 2 dupa-amiaza, si restul dupa-amiezii sa

ne plimbam prin imprejurimi, sa citim si recuperam oboseala de pe drum.

A doua zi ne-am trezit impreuna cu soarele care rasarea pe partea cealalta a insulei cum ar veni in spatele nostru, in jurul orei 6; da, v-am mai zis pe aici in Madagascar ritmul vietii difera, te culci cel tarziu pe la 9, 9 jumate, maxim 10 si dimineata la 6 esti fresh si plina de energie, nici fortat nu cred ca reuseam sa ramanaem in pat pana la ora 7.

La 7 deja eram la micul dejun, unul delicios plin de bunatati locale. Cum am decis ca si azi sa stam tot in afara apei, asa  ca sa se inchida cat de cat ranile, am rugat una dintre fetele de la hotel sa ne ajute pentru ca dorim sa inchiriem 2 biciclete si sa colindam insula.

Pana la urma aveam 4 zile la dispozitie, aveam timp sa ne relaxam si pe plaja. Pana am terminat cu micul dejun ne-au si ajuns bicicletele. Stabiliseram inca de la masa ca vom face un traseu de aprox 20 km-i dus, pana la prima cascada care figura pe harta, dar in drum ne vom opri la Cimitirul Piratilor. Zis si facut! 

In mai putin de un km de pedalat am si dat de semnul care indica Cimitirul Piratilor la dreapta si am oprit. Am cumbarat bilete de la un ghiseu de lemn chiar la strada – ~10 euro de persoana, si ne-au explicat ca putem merge cu bicicleta pana acolo. Am pornit pe un drum de tara, printre casele oamenilor, pe un amestec de pietris si nisip. Bicicletele ne-au prins bine ca am trecut repede de case, cu toate ca nu erau chiar modele de bciclete foarte performante si nici setate foarte corect,  si ne-am trezit in camp deschis unde la un punct se bifurca drumul, aveam 50% sanse sa nimerim drumul bun, teoretic. Nu apucam sa ne gandim prea mult ca

domnul de la ghiseu, aflam acum ca se pare si ghidul nostru, fugea dupa noi si ne-a zis sa o luam pe poteca din stanga. Era o poteca de pietre ascutite peste un fel de balta/ un loc unde se oprea apa oceanului intr-un ochi de apa plin de mangrove.

Pietrele erau extrem de ascutite asa ca am mers mai mult pe langa decat pe bicicleta, iar dupa ce am traversat, le-am si lasat sprijinite de un copac. Intrasem in zona rezervatiei si ghidul ne-a explicat ca inaintam mai usor fara ele. Am mai mers 200 m in fata pe un camp pana am intrat in cimitir. Nu era ceva impresionant in sine, era chiar un cimitir cu pietre mortuare pe o limba de pamant, dar era fascinant ce scria pe pietre.

Ghidul nu stia decat franceza, dar vorbea rar asa ca, cu traducerea Adinei si ce mai tineam si eu minte, am inteles intreaga povestire. Se pare ca venisera aici in anii 1850-1865 si marea majoritate murisera de malarie si scorbut, ironic dat fiind ca pe acea insula se aflau se pare cele mai multe plante din care se face medicamentul impotriva malariei.

Se pare ca piratii colindau oceanul Indian spre Somalia si adunau toate bogatiile aici. Alesesera acest loc pentru ca de pe limba aceea de pamant era usor sa vezi toate zarile si foarte greu sa patrunzi acolo, fiind o ingustime de canal practic – intre ei si ocean existand inca o insula mica si ape foarte linistite.

Se pare ca dupa moartea piratilor stapana a ramas sotia piratului sef, care impreuna cu primarul locului pe atunci au dezvoltat aceasta insula si orasul sau principal, Ambodifototra.

Dupa cimitir, am pornit mai departe. Am facut in total vreo 50 km, am gasit niste copii la care le-am dat tricourile, pixurile si bomboanele luate in rucsac cu noi, am fugit de alti copii care ii vazuse pe cei trei gasiti de noi si anuntasera tot satul ca sunt 2 nebuni care au chestii in rucsac, ne-a batut soarele, vantul si ploaia la fiecare 15 minute, am facut chiar si o baie – nu eu, doar Adina – pe plajele superbe descoperite in drum. La intoarcere ne-am oprit si am luat si pranzul – o supa raven si o cola, ce altceva, ca sa avem forta sa mai ajungem la hotel.

Toata plimbarea aceasta ne-a tinut pe drumuri cam pana pe la 3 dupa-amiaza, dar mai multe detalii despre noi pe bicicleta pe insula puteti gasi in povestea Adinei – http://toatalumeaareblog.com/2014/11/16/cu-bicicleta-prin-sainte-marie-madagascar/.

Dupa-amiaza am petrecut-o lenevind in hamac si admirand apusul de soare. Ne-a tinut companie pisica hotelului si o bere rece.

A doua zi am planificat sa intru si eu in apa. Am decis ca vom merge pe Ile aux Nattes unde auzisem ca plajele sunt superbe. Ile aux Nattes este o anexa a insulei Saint Marie, la sudul insulei, despartite fiind de o laguna pe care o poti traversa cu piroga si cand marea e retrasa cam si inotand.

Noi am decis ca nu are sens sa mai luam bicicletele pentru ca nu putem sa le transportam peste laguna, asa ca vom merge pe jos  – pe harta nu pareau sa fie mai mult de 5-7 km.

Din pacate urma sa aflam ca erau peste 10 km, cred ca am facut cam 15 km pe jos pana am ajuns la laguna care despartea Saint Marie de Ile aux Nattes.

Am incercat sa luam un tuk tuk pe drum dar toate erau pline de turisti intelepti sa isi cheme transportul de la hotel. Drumul de altfel era frumos, insula are o vegetatie luxurianta si nici parfumul lor nu e de neglijat.

Deci dincolo de bataturile de la picioare si caldura infernala, am avut placerea sa descoperim cu adevarat insula, satele chiar moderne de pe drum cu majoritatea caselor din lemn, cu unele case impozante inchise acum de pe vremea colonistilor, cu cosuri de gunoi din bambus si amabilitatea unor oameni (ne asezasem la plaja langa o casuta de lemn a unei familii – nu au fost deranjati deloc de noi sau de faptul ca ne-am jucat in apa cu scaunul lor improvizat pe post de sezlong in apa).

Aproape de capatul sudic al insulei Saint Marie este aeroportul asa ca am vazut si aterizarea singurului avion din acea zi – practic poti zbura aici direct din Tana ca alternativa la cele 7 ore cu masina, cum am facut noi. Pe Ile aux Nattes nu am stat mult pentru ca, pana am traversat noi, a inceput brusc ploaia.

Pe insula Sainte Marie si si pe Ile aux Natte vremea e variabila, ploua 15 minute dupa care te topeste soarele dupa care bate vantul si tot asa. Stiind asta, cu tot cu ploaie, am traversat totusi. Si, in timp ce localnicii se imprastiau de pe plaja unde stateau ca spectatori sa urmareasca turistii care vin si pleaca si s-au refugiat  la locul de rugaciune pe care il instaurasera intre niste palmieri si copaci inalti de pe plaja, noi am intrat printre palmieri si am facut o mica plimbare pe o laterala a insulitei.

Pe plaja nu am stat foarte mult pentru ca sunt multi purici de nisip care sar pe tine si te pisca daca stai prea mult nemiscat, dar am facut o baie in apa. Apa era deosebit de frumoasa, si mica de iti ajungea de abia la genunchi si daca incercai sa intri in adancime si 3-400 m, iar nisipul era alb frumos, dar tot plajele din Ile Saint Marie au ramas cele mai frumoase.

Ne-am inteles cu baiatul cu piroga ca ne vedem tot acolo unde ne-a lasat la venire intr-o ora jumatate. A fost de acord si nici nu ne-a luat bani ca nu avea rest, a ramas ca ii platim dus-intors la intoarcere.

Si chiar daca nici noi nu am crezut, imediat cum am ajuns la locul de intalnire, desi iar ploua si era intunecat, ne-a vazut de pe partea cealalta a lagunei si a venit dupa noi. Pe partea cealalta am luat un tuk tuk, am prins un vitezoman asa ca desi am mai fost de mai multe ori cu tuk tuk de data asta ne tineam cu doua maini 🙂

Ajunsi la hotel ne-am schimbat doar repede si am pornit sa cautam o alternativa de pranz.

Am gasit un restaurant foarte cochet pe plaja, la 500 m de noi, detinut de o olandeza casatorita cu un malagasy.

Avea o fetita de 5 ani si una de 3 luni. M-a impresionat si restaurantul si proprietara. Restaurantul era cochet, cu 4 mese pe o terasa pe plaja, deasupra terasei avand casa chiar proprietarul iar de pe terasa se cobora direct pe plaja unde era un bungalow privat care putea fiind inchiriat si inca o masa. Pe masa erau servete lucrate manuale de oamenii de pe insula, pernele, tablourile si aranjamentele de pe masa erau si ele lucrate tot de oamenii de pe insula.

Mancarea era si ca si gust si ca si servire de o finete si eleganta impecabile. Era adevarat ca si la hotelul nostru si la celelalte hoteluri intalnite in cale vazusem ca mancarea era la inalt rang si se servea doar fine cuisine, dar aici cred ca mi-a placut si mai mult pentru ca era o afacere mica, a unui proprietar, o femeie cu doi copii care ea insasi gatea alaturi de bucatar si servea la masa.

Cat am stat acolo a trecut si o parada de oameni. Ne-a chemat sa iesim cu ea in strada si ne-a povestit ca era sarbatoarea mortilor.

Noi nu facusem legatura ca era 1 noiembrie si se pare ca si pentru ei e Ziua Mortilor. Doar ca la ei, dupa cum ne povestea ei, dimineata se dezgropau oasele mortului, se spalau si se asezau inapoi in mormant. Acesta care chiar trecea era al unui locuitor la doua case mai incolo de restaurantul ei, un barbat. Fusese si ea la cimitir dar femeile nu sunt lasate sa vada nimic, se acopera totul cu cersafuri si doar barbatii au participat la ceremonia de dimineata, mortul fiind barbat. Daca era femeie doar femeile se ocupau de mort. Dupa ce reingroapa oasele, se pare ca se aduna toti intr-o parada si se intorc la casa mortului cantand si dansand si urmeaza apoi o petrecere acolo data de familia mortului.

Cam asa:

Tot proprietara ne-a povestit cum tocmai se intorsese din Olanda, fusese acolo sa o nasca pe a doua fetita, ca uneori ii e dor de tara ei, dar ca atunci cand isi vede fetita fericita alergand pe plaja sau se gandeste ca o poate vedea toata ziua, ca nu are copii care vor fii crescuti mai mult de bona, ca se poate ocupa de ea, e fericita ca e acolo.Chiar daca si acum cu nasterea celei de-a doua, pierduse tot sezonul de varf si ii era greu sa se descurce doar cu restaurantul.

 In seara aceea cina am luat-o la hotel. Cu atat mai mult cu cat se anuntase ca va fi spectacol. Asa ca in acea seara ne-am intretinut cu o formatie locala, am luat si un CD, am mancat o cina delicioasa si am baut si sticla de vin rose Terra Romana din care am servit si proprietarul hotelului care a fost surprins placut de calitatea celui mai elgant rose romanesc.

Formatia chiar a facut show asa ca am lungit-o cu cina. Am povestit cu proprietarul hotelului despre calatorii.

Si uite asa au trecut 3 zile pe nesimtite. Mai aveam o zi pe care am decis ca o vom petrece pe plaja. Am pornit din nou pe jos dar de data aceasta am avut noroc sa prindem totusi un tuk tuk care ducea niste butelii si ne-a luat si pe noi acolo peste ele.

L-am rugat sa ne lase in apropierea aeroportului, gasisem noi acolo o plaja foarte frumoasa si pustie, si acolo ne-am petrecut ultima dimineata de relaxare. Cum oamenii de acolo pretuiesc mult munca si sa aiba clienti, baiatul cu tuk-tuk-ul s-a oferit sa vina dupa noi, asa ca la intoarcere ne-am intors tot cu el. Am admirat dorinta lor de munca si agilitatea de a-si pastra clientii fiind punctuali, asa cum a fost si cel cu piroga si acesta.

Pranzul si cina le-am luat la hotel pentru ca trebuia sa ne facem si bagajele urmand sa plecam la 5 dimineata a doua zi.

In acea dupa-amiaza, intre cina si pranz, am facut si putin snorkling/balaceala langa stanca buclucasa din prima zi, din fata casutei noastre, alaturi de copii localnici care se aruncau fara frica de pe stanga in apa mica de langa.

Ne-am simtit ca la scaldat la tara la bunici. Am mai admirat inca un apus superb (apusurile de la Oceanul Indian au un anume farmec in plus) si ne-am adunat bagajele cat mai mult ca sa nu ne trezit prea dimineata.

In acea dimineata, la 4.30, era inca intuneric bezna. Doar la noi se aprinsese lumina. M-am si speriat cand din bezna aia a aparut paznicul hotelului – era un domn la varsta a doua, desirat si slab, negru ca si bezna de afara, care inca din prima seara s-a preznetat ca paznicul nostru ca sa stam linistiti. Si care in fiecare seara venea sa ne verifice daca am inchis obloanele sa nu intre tantarii si daca ne-am dat cu spray si am aprins lumina. Venise si acum dar doar pentru ca stia ca plecam si sa ne ia bagajele.

La 5 jumatate eram deja la feribot. Numai noi si inca 2-3 rataciti. Am aflat acolo ca de fapt feribotul pleaca doar la 6 si pana la urma oricum a pornit la 7, dar asta e alta poveste. Desi morti de somn, nu puteam oricum sa ne intoarcem la hotel, asa ca am luat doua cornuri cu ciocolata de la doamna care se plimba prin port cu cutia plina cu cornuri proaspete si ne-am pus pe asteptat.

In galeria de mai jos gasiti cateva imagini, iar pentru toate fotografiile ce apartin al acestui episod click pe imaginea cu palmierul de pe marginea oceanului si sunteti in galeria Picasa. Imaginile au fost rezlizate cu Sony Alpha 6000 de la  F64 si Sony RX10 (folosit mai mult de Adina).

Pe Ile Sainte-Marie, Madagascar

In urmatorul episod exploram un pic Toamasina, cunoscut si Tamatave, orasul port principal al Madagascarului si ne intoarcem in capitala ca si Tana merita explorata.