Prietenul si gamerul nostru de serviciu Marcel nu doarme vara, dar atat se joaca incat rar mai apuca sa scrie un review. Acum a reusit, urmeaza un guest post de a lui, impresii despre Dishonored.

Lumea RPG-urilor n-a fost “my cup of tea” si nici acum nu ma numar printre fanaticii genului. Daca un Diablo III a fost la un moment dat prezent pe PC-ul subsemnatului, la ora asta mi se pare inutil grindingul dupa iteme, in momentul in care am inca un Sleeping Dogs neterminat sau o Lara Croft cu formele-i apetisante prezenta pe contul de Steam in superbul Tomb Raider.  Far Cry 3 a fost pentru mine (sterg lacrima din coltul ochiului) cea mai buna experienta posibila din ultima vreme in ceea ce priveste shooterele, si cum am achizitionat recent un Alien vs Predator (NU, NU seamana cu gunoiul penal numit Alien: Colonial Marines), precum si vechiul da’ bunul Doom 3, cred ca va e clar ca nu sunt prieten (foarte) bun cu colectionatul de iteme, hack and slash, dungeons and dragons, questuri… Evident, cum lumea jocurilor se schimba (in rau, oare?) si modul in care percepem lumea prezentata in ele se schimba, incet-incet. Daca in orice shooter din ultimii ani gasim echipamente, talente si upgrade-uri, taman ca intr-un RPG, constatam ca diferenta devine tot mai blurata, ca ceata deasupra mlastinii.

Dishonored e cu totul si cu totul altceva decat obisnuitele hack-and-slash-uri, cu ajutorul a cel putin unei idei implementate genial – dar ajung si acolo.
Povestea nu sare din tiparul unui film (mai mult sau mai putin bun) de actiune, eroul nostru (in a carui piele joci) pe nume Corvo, e bodyguard-ul reginei intr-un regat numit Dunwall, si se intoarce dintr-o calatorie “peste mari si tari” in cautarea unui leac pentru maladia ce macina orasul, maladie asemanatoare ciumei bubonice. Tradat si fiindu-i inscenata moartea reginei din Dunwall si rapirea fiicei acesteia, Corvo e torturat, acuzat de crima si i se pregateste executia. Un misterios mesaj il scapa de securea calaului, si de aici incepe saga eroului, presarata cu anti-eroi, cu alegeri amorale intre bine si rau, cu sobolani (ahhh…. deliciosii sobolani, trademak-ul decrepitudinii si dezastrului). Dishonored e un melanj de magie si tehnologie, am ramas incantat de atmosfera, unde zgomotul mustelor de pe cadavrele in putrefactie de pe strazi si zombie (weepers) se imbina fericit cu barierele energetice a la Half Life 2, unde arbaleta si sagetile isi fac loc printre turele, si magia e liantul care le uneste perfect. Poti aborda misiunile ca un asasin tacut (da, misiunile pe care le-am putut juca pana acum sunt doar de ucidere sau salvare), sau poti sa mergi ca un killer sadic (abordarea care-mi place in mod deosebit), cu spada intr-o mana si pistolul in cealalta mana, intr-un festival de sange, descapatanari si membre zburand prin aer.

Jocul straluceste printr-o idee inspirata parca de mintea unui consumator de LSD: posedarea unui animal sau chiar a unui om – e ceva atat de bine realizat incat m-a dat pe spate. Am fost sobolan pentru cateva secunde (consumul de mana e ametitor cand folosesti Posedarea) si chiar peste. Iubesc libertatea intr-un joc, abordarea cu care se face bunaoara  intrarea intr-o cladire, fie pe sus cu ajutorul unei alte puteri – teleportarea, intrand pe usa din fata ca un Chuck Norris sau furisat ca un ninja pe la bucatarie sau prin beci. Alegerea modului de intrare si numarul crimelor pe care le faci in joc modifica atat deznodamantul jocului, cat si numarul de sobolani pe metru patrat pe care-i intalnesti.

Sobolanii din Dishonored sunt de fapt purtatorii unei maladii mortale, dar si un mod de transport sau de a scapa de cadavre: ca un piranha de uscat, un “roi” de sobolani devoreaza in cateva secunde carnea de pe oasele unei victime, si nu de putine ori am dat reload pentru ca m-au coplesit. Bestiile nu actioneaza decat in numar mare, dar odata ce s-au pornit, un simplu foc de arma sau o sabie manuita nu-i sperie. Avansand in joc, realizezi ca sobolanii pot fi folositi ca un aliat de nadejde: un atac al sobolanilor se deblocheaza cautand suficiente rune, si pe langa “functia” de posedare, mai poti sa-i arunci pe paznicii incomozi prada sobolanilor, chestie ce mi-a amintit de filmul-cult Snatch si cum ii devorau porcii pe cei indezirabili. Runele de care ziceam, alaturi de bone charms, un soi de talismane magice, iti imbunatatesc sansele de a para o lovitura, iti dau puteri paranormale sau iti maresc vialitatea pur si simplu. Dishonored e o placere si vizual, apa arata frumos, nu-i ca-n Far Cry 3 ce-i drept, dar nu arata plictisitor. De asemenea, locatiile arata in unele momente fascinant, dar bucuria de a vedea Soarele se duce dracului cand in jur sunt scancete de zombie, replici ale paznicilor (am stat minute in sir sa ascult dialogurile, dau profunzime povestii si adauga cate-o ita intrigii) si multe-multe cadavre. De asmenea, si cladirile au un fel de a arata rar intalnit: ca o acuarela sau o pictura in ulei, dar in care decorurile jalnice ale unui oras in descompunere aduc aminte de bijuteria numita Half Life 2 sau de Stalker.

Dishonored merita jucat, e de gasit la un pret decent pe Internet (aici de exepmlu) si chiar nu merita sa ne batem joc de Bethesda piratandu-l, pentru ca au incercat (si eu zic c-au si reusit) sa aduca un aer proaspat in peisajul atator jocuri plictisitoare sau pur si simplu remake/sequel-uri facute cu curu’ – la tine ma uit Syndicate, asta ca sa nu incep sa-njur (iar) ca la usa cortului Alien: Colonial Marines..
In joc avem si drame personale, fete obligate sa se prostitueze, balene ucise in nestire, ura si poluare, leacuri scumpe si politicieni corupti. Ca-n Romanistan sau Europa, de fapt.
Deci scoateti banu’ si sa speram ca mai ramane timp de iesit la strand in vara asta, ca pe Steam e summer sale si eu tot vad ca-mi cumpar la jocuri.. ca-i superoferta 😀

26 Iulie, Timisoara –  Marcel Neidoni