Argentina Holiday – Tara de Foc

Tara de Foc, sau Tierra Del Fuego cum o numesc localnicii, e continuarea Patagoniei, dar cu o identitate proprie, cel mai indepartat colt al Pamantului sau mai pe scurt Capatul Lumii si e un taram fermecat. Sigur ati citit Toate panzele Sus, eu chiar de mai multe ori, si multe alte carti despre aceasta regiune unde doream inca de mic sa ajung. Pe langa motivele enumerate in episodul anterior una importanta era ca noi preferam locatiile unde gasim natura cat mai curata, cat mai putin modificata de om, si stiam ca in Argentina inca mai gasesti teritorii mari de o salbaticiune fermecatoare. Tierra del Fuego este impartita in doua: o regiune argentiniana si una chiliana chiar mai putin populata. Noi de data asta am vizitat partea argentiniana, ma rog ce se putea in cele 3 zile pline pe care le-am avut la dispozitie, recunosc aici (sau mai bine zis si aici) as fi dorit sa mai avem inca 2 zile.

Tinutul Focului se intinde la coltul sudic al continentului America de Sud. Dincolo se afla doar masa de gheata a Antarcticii. Chiar simti ca ai ajuns la Capatul Lumii aici, intr-un taram salbatic, misterios. Legenda spune ca Tierra del Fuego (Tara de Foc) a primit numele de la primii exploratori europeni, care atunci cand treceau cu vasele in drum spre bogatiile din vestul indepartat, puteau vedea taramul presarat cu focurile de tabara ale locuitorilor originari (yahganii) ai insulei. Cum ne-a povestit ghidul de la excursia de pe Canalul Beagle aceste focuri aveau dubla semnificatie, in primul rand la vederea navelor eurpenilor avertizau pe cei care erau la pescuit sa se intoarca acasa in al doilea rand ele erau menite sa sperie navele europene aprinzand mai multe focuri in ideea de parea ca sunt mai multi. Persoanje ca Charles Darwin au ajutat la descriere primejdiei si maretiei unui taram unde cativa indieni – indieni canoe – traiau cu peste, foci si focurile care le incalzeau. Aceste focuri , vazute de pe mare de catre primii exploratori europeni au dat numele arhipelagului: ”Pamantul focului”.

Orasul Ushuaia cu 60.000 de locuitori, acum treizeci de ani era doar un satuc cu 7.000 de suflete, se afla intr-un golf pitoresc in partea sudica a muntilor , privind de sus golful Ushuaia, canalul Beagle si insulele Navarino si Hoste. Orasul este poarta principala catre Antarctica, doar stramtoarea Drake despartindu-te de continentul inghetat. Totusi e o calatorie de 2-3 zile cu nave spargatoare de gheata, si destul de costisitoare (ceea ce e bine intr-un fel, chiar nu trebuie sa ajunga oricine pe acel continent inca curat).

Primul contact cu Tara de Foc a fost zarirea aeroportului micut, dar modern, in mare parte construit din lemn si metal, unde am aterizat lin, si am luat un taxi catre motelul nostru de altfel apropiat de aeroport, si la 20 de minute pe jos de centrul Ushuaia. Dupa o ora de stat la hotel, baie, pregatirea hainelor pentru acest climat (veneam de la 25-27 de grade) am pornit inspre centrul orasului si inspre port. Pe langa port am zabovit un pic am fotografiat pasarile (cormorani, pescarusi si altele) si ajunsi in port am cautat agentia cu care urma sa facem prima excursie, cea pe Canalul Beagle.

Din nou ne putem felicita – am ales o agentie mai mica (Ushuaia Patagonia Explorer), care avea o salupa mai mica, avand avantajul ca se apropia mai mult de tarm, si chiar putea acosta pe Isla Bridges. Pana la pornire mai erau 3 ore, timp in care am mancat, si am mai hoinarit prin orasel. Orasel e in panta din pacate din cauza turistilor, pe strazile principale si in apropierea portului e plin de restaurante cu meniuri internationale si mancare stil junk-food.

Am ajuns inapoi in port si ne-am imbarcat, la inceput ne-am inghesuit in cabina mica, dar dupa ce am iesit in larg am urcat sus pe punte. Ne-a izbit un vant puternic, glaciar, desi erau vreo 4-5 grade simteam un – 10. Noroc cu echipamentul performant, ca altfel nu rezistam sus. Calatoria a durat aprox. 3 ore si am trecut pe langa Isla del Los Lobos chiar la doar jumatate de metru, asa ca am putut admira cormoranii regali si leii de mare care isi faceau siesta. Siesta la ei inseamna cam 80% din zi, si acum ca era si un pic de soare chiar se simteau in largul lor.

Pe Isla Bridges am acostat si am avut ocazia sa facem un tur scurt de jumatate de ora pe insula, unde ghidul ne-a povestit despre flora si fauna de aici, am aflat ca majoritatea acestor plante cresc cate un mm pe an. Am fost atenti sa nu calcam decat pe poteca marcata, cei care nu se conformau au fost atentionati ca raman aici. De altfel ne-a surprins placut cata grija au de natura.

Am trecut pe langa Faro Les Eclaireurs, un far vechi care ii ghida pe navigatori si care functioneaza si acum. Am admirat peisajul care e greu de descris si nici macar fotografiile nu reusesc sa redea frumusetea, in ciuda vantului puternic am fost foarte entuziasti ca am calcat un pic pe urmele vechilor exploratori. Cand am ajuns inapoi in port era deja seara undeva pe la 8, dar inca lumina multa, am admirat cum copiii se dadeau pe skateboard doar intr-un tricou, bucurandu-se de primavara si de cele 5-6 grade.

Am mancat in oras si apoi am luat-o pe jos inspre hotel.

Seara pe la 9 cam asa lumina era inca, doar pe la 10 se lasa seara, si nici atunci pana pe la 11 nu e intuneric. La receptie am primit informatii pretioase despre schimbul valutar, chiar ni s-a oferit un curs bunicel, mult peste cel oficial, dar nu ne-am grabit sa schimbam, si bine am facut, a doua zi am gasit un curs si mai favorabil unde nici nu ne gandeam. Ne-au zis ca putem intreba de orice, mai putin de vreme nu, ca pe acolo vremea e foarte schimbatoare, in aceeasi zi poti avea 3 anotimpuri, poti sa pornesti cu ploaie, care se schimba in zapada, si intr-o ora sa fie soare sclipitor cu 8-10 grade chiar.

A doua zi dimineata am pornit inspre Tren del Fin Del Mundo, o atractie turistica care nu doaream sa o ratam, cu toate ca ne recomandau taxiul, noi am luat-o pe jos, am mers vreo 5 km pana am ajuns in Valea Rio Pipo, unde am admirat cum explodeaza natura primavara, campul era plin de flori, am trecut pe langa Ushuaia Golf Club, cel mai sudic teren de golf de pe pamant si am ajuns la statia faimosului Tren Del Fin Del Mundo.

Cum ne apropiam de statie a inceput sa ploua dar chiar puternic, asa ca numai bine ne-am refugiat in statie, era ora 10 si un pic, am aflat ca la 9 pornea trenul ca va mai fi unul la 12, doar daca se vor strange 10 calatori, si unul la 3 dupamasa sigur, indiferent de numarul pasagerilor. Cum ploua cu galeata nu aveam alta optiune decat sa asteptam, la 12 nu s-a strans lumea, dar n-am stat degeaba, am consumat o cafea buna, am cercetat statia, frumos intretinuta, ne-am imprietenit cu capitanul statiei, care afland de unde suntem ne-a povestit ca a vizitat si el Romania, i-a placut Brasovul, dupa care ne povestea mult despre cat de mult i-a placut in Budapesta si ca oricand s-ar reintoarce acolo si ce bine a mancat si ce lautari ii cantau, chiar a prins pe 100 tagú cigányzenekar (formatie de lautari renumiti) si cat l-a impresionat.

Ne-a ajutat sa schimbam si banii, la cel mai bun curs pe care l-am prins in Argentina, asa ca am si schimbat o suma mai maricica. La 12 ne-am strans doar vreo 6 persoane (din cauza ploii) si n-a pornit trenul. Ploaia s-a oprit, chiar s-a inseninat frumos asa ca noi am zis ca pana la 3 vizitam Rezervatia Naturala Tierra Del Fuego. Am pornit frumos pe jos, desi stiam ca e mult de mers, am zis vedem noi pana unde mergem si cand ne intoarcem. Dupa vreo 15 minute de mers a oprit o masina, un taxi care ne-a oferit ca pentru o suma nu chiar mica ne face turul parcului. Nu prea am vrut asa ca am negociat mai dur, si pana la urma undeva aproape de jumate fata de pretul initial cerut am batut palma si am urcat in masina. Si bine am facut ar mai fi fost mult de mers. Dupa vreo 15 minute de mers cu masina am ajuns la un lac glaciar superb, unde era si un mic post-office, de unde am si trimis felicitari la cei apropiati, si ne-am stampilat si pasapoartele 🙂

De aici am ajuns la un alt lac superb, Lago Acigami, un alt lac glaciar superb, cu o priveliste fantastica, cu munti inzapeziti in spate, o parte a lacului e deja in Chile, granita trecand pe acolo. Lacul era atat de curat ca am si baut din el. Cand am crezut ca mai frumos de atat nu poate fi am ajuns la “Bahia la Pataia”, capatul Capatului Lumii, aici se incheie Ruta Nacionale 3, si de aici nu mai exista nici un fel de drum, doar cateva insulite si atat, gata e Fin del Mundo 🙂

Aici era atat de frumos ca era sa topaim de fericire, am vazut multe locuri frumoase de pe glob, dar aici efectiv am ramas fara grai. Desigur si pentru ca era inceput de vara si natura exploda, era plin de flori, pasarile ciripeau si se curtau, vulpita de Tara de Foc a venit pana la noi curioasa sa ne salute, eu am plecat dupa cateva pasari, care m-au atras pana la zona mlastinoasa, aproape ca le-a iesit sa ma scufunde 🙂

Aici as fi vrut sa ne punem pe iarba si sa stam vreo jumat de ora, din pacate n-am avut chiar atata timp, am mai facut cateva cadre si ne-am intors la soferul nostru, care ne astepta frumos in masina. Trebuia sa pornim inapoi catre statia de tren, dar va spun am simtit ca am ajuns intr-un loc fermecat, atat de curat si de salbatic cum n-am mai vazut pana acum.

Am ajuns inapoi la statia de Tren Del Fin Del Mundo, o statie foarte draguta erau multi turisiti deja, am cumparat biletele, deloc ieftine de altfel, ne-am asezat in grupul cu engleza, era spaniola, portugheza, italiana, germana, franceza. Pe tren in functie de ce grup apartineai te-au imbarcat in vagonul respectiv si beneficieai de ghid in limba aleasa. Am aflat ca de fapt Ushuaia era renumit pentru penitenciarul lui, unde erau deportati criminali periculosi, stiind ca de aici nu pot scapa pe uscat, iar trenul era trenul condamnatilor, aici ii duceau in padure, si tot cu acest tren se transporta cheresteaua obtinuta dupa taierea copacilor din padure.

Trenuletul ne-a dus cativa kilometri in interirorul Parcului National Tierra Del Fuego, am oprit la statia “‘La Macarena” unde am vizitat o mica cascada si am aflat cate ceva despre indigenii acestor locuri.

Dupa ce ne-am intors la statia de pornire, am luat acelasi sofer care ne astepta deja, spre indignarea unor turisti rusi care nu intelegeau de ce nu ii ia pe ei si ne-am dus inapoi in Ushuaia, in port, unde ne-am rezervat excursia de ziua urmatoare la pinguini! Ne-am asigurat ca sigur vom vedea pinguini, si nu doar de la distanta, si dupa care am inceput sa cautam mancare. De stiut ca in toata Argentina restaurantele au un program destul de limitat, nicidecum nu poti manca la orice ora, ele fiind deschise in jurul pranzului si apoi doar de pe la 7-8 seara, un pic m-a indispus acest lucru, era o foame greu de descris, probabil si aerul de vina, dar macar am avut timp sa gasim un local cu mancare autentica locala, nu cu mancare de turisti. Am mers pe specialitati locale, pe miel si pe vita, si nu ne-a parut rau, a fost delicios si portii imense la Estancia unde am servit.

Dupa mancare ne-am mai plimbat un pic prin orasel, am luat deja cateva suveniruri si apoi ne-am indreptat pe jos catre hotel.

Ce repede trece timpul cand te simti bine…..pentru ca dupa Parcul National si Tren del Fin del Mundo si restaurant Estancia unde ne-am imbuibat si lenevit, nu am mai reusit sa urcam la Glaciar. Asa ca am decis sa pornim dis de dimineata sa il vedem. Nu de alta, dar e a 3-a si ultima zi aici, iar de la ora 2 dupa-amiaza ne rezervasem excursie la Estancia Herberton si pe Isla Martillo, insula pinguinilor.

Zis si facut. La 7.30 dimineata ne-am trezit, am iesit la micul dejun – inainte ca grupul pensionarilor matinali si galagiosi cazati de ieri acolo sa devoreze tot, si la 8 am pornit la drum. Am luat-o la picior ca de obicei, dar undeva dupa vreo 4 strazi alambicate am decis sa luam un taxi. Nu ne-a costat mult, si la 9 fix eram deja sus la telecabina. Doar ca surpriza…telecabina intra in functiune de la 10. Locul se asemana foarte mult cu baza partiei de la Predeal, cu acelasi inceput de urcare abrupt pe care il facusem in Predeal cu Adina si Muffy fix cu un an inainte. 🙂

Ca la orice munte zic eu, era acolo si o cabana la marginea padurii si ne-am gandit noi ca e foarte dragutza si sa mergem sa vedem daca e deschisa. De fapt, nu era deschisa, dar tot am intrat, imediat dupa ce am das nas in nas cu un Saint Bernard adormit si un caine lup ce ne dadea tarcoale. Da avem caini si iubim cainii, dar cu 2 caini cat tine de mari la marginea padurii si fara nimeni in jur parca totusi am preferat sa nu asteptam sa vedem cat sunt de prietenosi. Gazda cabanei avea acolo un magazin de suveniruri si o ceainarie. Ne-a primit cu drag chiar daca cu o ora inainte de deschidere si ne-a servit un mate.

Tot ea ne-a explicat si ca, dupa ce luam telecabina, care merge doar vreo 10 minute si e foarte scumpa, mai e de mers pe jos pana la glaciar. Si oricum glaciarul Martial nu mai e ce a fost, s-a topit mult din el in timp, a ramas doar o bucata mai mica.

Tot la ceai am intalnit si un european care spunea acelasi lucru. In plus, spunea ca daca vrem totusi sa urcam pentru vederea panoramica, nu trebuie sa ajungi la glaciar sa vezi panorama. Asa ca am decis – vom urca atat cat reusim timp de o ora, iar apoi incepem coborarea, pentru ca numai de la cabana era 1 ora pana jos, daca mai si urcam, coborarea devenea 2 ore, iar pentru noi cel mai important era sa nu pierdem autocarul catre pinguini – cea mai importanta(si mai scumpa) excursie de pana atunci.

Am urcat mult, ne-am intalnit in drum doar cu inca un cuplu si un irlandez. Irlandezul a luat-o grabit inainte si inainte ca noi sa facem jumatate din drum el deja se intorcea. Nu era multumit, glaciarul e topit si nu se vede mare lucru, dar daca vrem putem merge, spunea el. De la un punct eu nu am mai urcat, am ramas cu aparatul foto si rose-ul Terra Romana pentru o sesiune foto:) iar Adina a mai urcat un pic. Era minunat acolo sus in pustietatea aceea alba nesfarsita, dupa cum povestea se simtea bine Adina si pentru ea, era un fel de revenire in copilarie, cand urca mult si des pe munti, in zapada, cu parintii ei 🙂

Am coborat mult. Dincolo de cabana, pe serpentine, pana cand la un moment dat, dupa o ora jumatate, cand ne-am dat seama ca nu vom reusi sa ajungem la timp, distanta fiind considerabila, am avut norocul sa treaca un taxi in jos, gol. Ne-a luat si am ajuns cu o ora inainte sa avem timp sa si mancam ceva inainte sa plecam. Gata, suntem siguri ca plecam. Vedem pinguinii!!

Am cautat repede ceva -dintr-o lista scoasa de Adina de restaurante – si am nimerit la Küar. Fiind 12 fara 5 am asteptat putin, ei deschizand la 12 – ca pe acolo toata lumea. Am servit o supa de ceapa deosebita si vita, iar Adina si-a luat supa de dovleac, si un peste specific lor acolo, pastrav negru umplut, care s-a dovedit foarte bun. Dupa ce am mancat am fugit repede la ciocolateria unde aveam un voucher si de unde, cat am baut ciocolata, am luat si restul felicitarilor pentru prieteni si cateva suveniruri, iar apoi am fugit spre autocar.

Si gata – sus in autocar. Autocarul plin, cam 30 persoane. Rusi, englezi, italieni. Ghidul a luat cuvantul si ne-a povestit putin despre calatorie. Ca drumul va dura 1 ora jumatate, ca vom ajunge la o ferma, cea mai mare ferma din zona, dar care nu mai functioneaza, ca acolo vom fi impartiti in 2 grupe in functie de numarul cartonasului pe care l-am primit la imbarcare, ca primul grup va merge pe insula pinguinilor cu o barca cu motor, iar al doilea va vizita muzeul marin si va avea timp liber prin ferma. Impartirea era necesara pentru a nu speria pinguinii daca mergem prea multi.

A durat aproape 2 ore drumul. Am admirat drumul sinuos si ne-am mirat de padurile decimate cu copaci uscati cazuti peste tot, (si din cauza vantului puternic si din cauza castorilor care au fost introdusi prin anii 40 si s-au raspandit puternic numarand sute de mii de exemplare) care la noi nu mai erau demult ca le gaseam noi romanii intrebuintare 🙂 Am si atipit putin si iata-ne ajunsi. Ziua era usor morocanoasa dar nu ploua. Eram in prima tura. Abia asteptam. Am urcat in barca cu motor si am pornit.

Calatoria a durat 15-20 minute pe ape agitate si valuri rasfrante cu putere in barcuta. Desi apa era tulburata nu am suferit prea mult noi stand in partea acoperita. Ghidul s-a dat cu crema de soare (pentru ca si prin nori te poti arde) si ne-a spus regulile – maxim 4-5 metri de pinguni, stam ciuci, cat mai jos la nivelul lor pentru a nu-i speria, fara atingeri sau dat mancare de nici un fel vietatilor.

Acestea erau necesare pentru a nu le inlatura instinctul salbaticiei si supravietuirii pe care animalele le au. Pe insula vantul batea de 10 ori mai tare decat la ferma, pe continent. Altfel nu ar fi fost frig dar asa simteai ca te taie vantul. La un moment dat cand a inceput chiar sa ploua a devenit chiar teribil de frig si mult mai greu de stat si fotografiat. Efectiv iti inghetau mainile pe obiectiv cu manusi cu tot. Dar pinguinii au fost magnifici. Pe insula se regaseau pingunii magellani in mod normal dar acum de vreo 2 saptamani se aciuasera si un grup de pinguini regali. Diferenta este ca primii sunt mici, alb cu negru, si au cuiburi sub pamant, pe cand cei regali au cioc portocaliu ( si unii gat portocaliu) sunt mai inalti si au cuiburi deasupra pamantului si le clocesc asa. Pingunii traiesc in perechi si nu isi schimba perechea tot restul vietii, iar cand au oua stau cu randul, unul la cuib si altul merge sa se plimbe sau dupa mancare, iar apoi fac schimb.

Pe aceast insula le placea in mod deosebit pentru ca sunt destul de in siguranta, acolo nu prea ajung leii de mare si nici alte vietati, doar un fel de pasari care umbla tot in perechi si care le vaneaza ouale.

Pinguinii, cei magellani, erau curiosi si foarte draguti, am stat si la 1-2 m de ei. Toata insula era plina de cuiburile lor. La un momentat chiar m-am gandit daca nu sunt afectati de vizitele turistilor dar ghidul a explicat ca doar ei sunt singura firma atestata, ca ei sunt biologi si fac si studii, ca au o mare grija in conservarea habitatului lor si ca au observat ca, din contra, supravientuiesc mai bine, pentru ca, datorita turistilor, sunt mai in alerta si atunci se apara mai bine. As mai fi stat chiar si inghetati dar din pacate dupa vreo 30-40 de minute ne-a expirat timpul si a trebuit sa ne intoarcem.

In ferma, sau mai bine zis, in fosta ferma acum asezamant cu niste coline verzi si 2-3 hambare ratacite, mai erau 2 caini foarte frumosi si jucausi, unul seamana cu Muffy de care deja imi era dor, si cabana principala cu loc de dormit si o cafeterie – restaurant – gen cum gasesti la cabanele de munte – unde am intrat sa ne incalzim. Urma sa asteptam 45 minute a doua tura, asa ca am intrat in cabana, am luat un ceai si cea mai delicioasa tarta de fructe pe care am mancat-o pana acum, iar apoi am mers sa vedem muzeul marin. In muzeul marin erau 2 biologi din care o fata, destul de tanara, cred ca de abia terminase studiile si facea practica acolo, ne-a prezentat scheletele si apoi ne-a dus si in magazie, unde se duceau animalele inainte de prelucrare. Acolo a intrat doar Adina pentru ca erau efectiv animalele partial deshumate, cu jumatate carne jumatate oase, cu cranii puse la uscat, sau vulturi despanati, cu butoaie cu animale lasate la marinat, si un miros ucigator. Se pare ca le adunau de pe toata coasta pana sus spre Chile si le tineau si pana la 1 an inainte de a putea sa le prelucreze si plaseze in muzeu.

Afara era si craniul celui mai mare mamifer din lume care avea craniul cat sufrageria noastra. 🙂

Timpul trece repede cand te simti bine, asa ca nici nu stim cand si au si sosit ceilalti sa plecam. Asa ca ne-am imbarcat cuminti in autocar si am pornit inapoi. Pe drum – surpriza – ghidul a oprit autocarul undeva la 30 minute de ferma intr-o zona plina de copaci – indoiti. Copaci batuti de vant dar nu rupti, doar indoiti in diverse pozitii care mai de care mai deosebite, unde bineinteles batea un vant ingrozitor. Adina a stat fix 5 minute, eu mai mult sa fac poze acestor copaci deosebiti.

Si cam atat a fost. Am ajuns inapoi tarziu, la 6 si jumatate seara. Am crezut ca nu mai gasim nici un magazin deschis deci nici tricou, spre bucuria Adinei care s-a saturat de cate tricouri am, si nici localuri deschise, la ei intre 12 si 20 fiind inchise. Dar pana la urma tot am gasit un magazin de sunveniruri deschise, deci n-am ramas nici fara tricou de Ushuaia 🙂 Ulterior am poposit la o taverna unde am comandat un sandwich, ianinte sa mergem la motel. Sandwich-ul aveade toate de la oua la sunca, si era imens, mai mult un fel de omleta cu multa paine, dar buna rau si berea a fost buna.

Eram oboisiti dar fericiti, Tara de Foc a fost mult peste asteptari, niciodata n-as fi crezut ca poate fi atat de frumos un loc unde e frig si bate vantul continuu. Dar poate. Va doresc sa ajungeti cat mai multi, e ceva unic.

La aeroport deja am ajuns cu haine mai lejere, chiar si de ne era usor frigut ca ne astepta caldura de la Buenos Aires, unde de data asta n-am stat mult, am luat autobuzul catre una din cele 7 noi minuni ale naturii, Cascadele Iguazu, dar despre asta in urmatorul episod.

Cateva imagini gasiti in galeria de sub articol, iar cei care vor mai multe, o selectie mai larga aici pe Piacasa, click pe poza: